INTRODUCERE

Este tot mai evident faptul că procesul de crearea a unor structuri teritoriale coerente la
nivelul întregii Uniuni Europene nu poate avea loc în afara unor politici comune/comunitare de
dezvoltare regională și mai ales de planificare spațială.
În aceste condiții poate părea curios faptul că până acum 15-20 de ani termenul de planificare
spațială (spatial planning) era în general o raritate în vocabularul autorităților politice sau a celor
academice din Europa, bineînțeles cu excepția cazului fostelor state comuniste. Explicația constă în
aceea că pe de o parte noțiunea era puternic conotată ideologic (specifică URSS și aliaților săi) iar pe
de altă parte că regimurile liberale din țările Europei Occidentale limitau intervenția directă a statului
în economie și societate.
Două excepții notabile merită să fie amintite aici, fiecare având motivații diferite. Prima este
Franța unde statul puternic centralizat a făcut posibilă înființarea încă din 1963 a unui organism
oficial de planificare spațială, respectiv DATAR - Délégation à l'Aménagement du Territoire et à
l'Action Régionale. A doua este Olanda care, din cauza necesităților de extindere a teritoriului pe
seama mării și fiind afectată frecvent de inundații catastrofale, a început încă din 1901, să
construiască elementele unei politici centrale de planificare, concretizată în 1965 prin Legea
Planificării Spațiale (Wet op de Ruimtelijke Ordening, WRO).
În cazul politicii de dezvoltare regională situația este diferită. Criza economică anterioară celui
de-al doilea război mondial a impus apariția politicilor de reechilibrare sau de refacere teritorială
chiar în interiorul celui mai liberal dintre statele occidentale, respectiv SUA, unde Congresul Statelor
Unite a creat la 18 mai 1933 Tennessee Valley Authority, mandatată de preşedintele Franklin Delano
Roosevelt să „amelioreze condițiile de navigație şi să împiedice inundațiile rîului Tennessee; să asigure
reîmpădurirea şi utilizarea eficientă a terenurilor periferice ale văii Tennessee; să promoveze
dezvoltarea agricolă şi industrială a acestei văi; să contribuie la apărarea națională prin crearea unei
societăți care să exploateze uzinele guvernamentale de armament de la Muscle Shoals...”.
Acțiunea americană a creat premisele intervenției statului în domeniul economic şi mai ales în
domeniul dezvoltării regionale. Marea Britanie, puternic atinsă și ea de criza de supraproducție din
1929, a reacționat imediat, instituind în 1934 doi comisari însărcinați să coordoneze eforturile de
industrializare a regiunilor rămase în urmă, precum şi un sistem de Consilii de Dezvoltare Regională
(Regional Development Councils), în care se reuneau comunități locale, întreprinderi şi sindicate. O
strategie mai complexă, mai îndeaproape controlată de stat, s-a pus în loc după publicarea Raportului
Barlow din 1939, care orienta principalele eforturi către amenajarea aglomerațiilor urbane
supraaglomerate, către redistribuirea industriei şi forței de muncă, către diversificarea şi echilibrarea
activităților regionale, către diminuarea (şi chiar stoparea) migrațiilor necontrolate și către organizarea
spațiilor urbane. După același model în Italia a început să funcționeze Cassa del Mezzogiorno (1950),
în Scoția Scottish Development Agency (1957), etc. În Germania, moștenirea politicii naziste axată pe
spațiul vital - Lebensraum - și statutul federal al statului au împiedicat funcționarea la parametri
normali a politicilor de Raumordnung und Landesplanung...

Pe aceste baze fragile politica reginală a putut fi inclusă -deși în mod implicit- de la bun început
în documentele oficiale ale Comunităților Europene (CECA și CEA) care aveau să evolueze către
Uniunea Europeană de astăzi. Astfel, în preambulul Tratatului de la Roma din 1957 este menționată
necesitatea „de a întări economiile şi de a asigura dezvoltarea armonioasă prin reducerea decalajelor
dintre regiuni şi prin dezvoltarea regiunilor defavorizate”. În ciuda acestui fapt, până la proiectul de
Tratat constituțional din 2004 termenii sau sintagmele de spațiu/spațial, teritoriu/teritorial, politică
regională, politică de amenajare, planificare spațială nu apar în mod explicit în nici un document
fondator al Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, al Comunității Europene sau al Uniunii
Europene.
Explicația acestei stări de fapte este simplă : și politica regională și politica de planificare
spațială, gândite la scară europeană, încalcă unul dintre principiile de bază ale funcționării Uniunii și
anume cel al subsidiarității. Cu toate acestea apărea extrem de necesară europenizarea celor două
politici, care făceau parte din apanajul competențelor rezervate statelor componente. Procesul a
început în mod diplomatic prin intermediul Consiliului Europei, o organizație oarecum mai neutră din
punct de vedere ideologic decît Comisia Europeană ori decât Consiliul European.
Documentele inițiale ale integrării la nivel continental a celor două politici pot fi considerate
rezoluția Consiliului Europei nr. 289 din 1964 și raportul care i-a urmat în 1968, Planificarea regională
- o problemă europeană (Regional Planning a European Problem). Odată cu înființarea la Bonn în
1970 a Conferinței Europene a Miniștrilor însărcinați cu Amenajarea Teritoriului - CEMAT, procesul sa structurat și a culminat în 1999 la Potsdam când CEMAT a adoptat Perspectiva de dezvoltare a
spațiului european (European Spatial Development Perspective - ESDP).
Odată cu Tratatul de la Lisabona din 2007, sub forma coeziunii teritoriale, cele două politici au
fost integrate în mod oficial și relativ explicit în documentele Uniunii Europene, deschizându-se calea
către promovarea lor în rândul competentențelor exclusive ale Comisiei Europene. În acest mod
acțiunea principalelor structuri care facilitează europenizarea policilor de dezvoltare regională și de
planificare spațială (AESOP - Asociația Școlilor Europene de Planificare, INTERREG și ESPON) au
obținut un cadrul legal și se dovedesc în prezent esențiale pentru articularea politicilor naționale de
profil într-un sistem comunitar de decizie.
Acesta este contextul în care prezentul Raport al Punctului de Contact ESPON pentru România
propune atenției factorilor de decizie și comunității științifice din România o parte din rezultatele
obținute în cadrul programului. Spre deosebire de rapoartele anterioare, axate pe popularizarea
diferitelor tipuri de cercetări efectuate, Raportul 2013 utilizează creativ aceste rezultate, propunând
modele de transfer în spațiul românesc a indicatorilor, metodelor și tipurilor de analiză dezvoltate de
echipele de cercetători din rețeaua ESPON. Axa structurantă este definită, așa cum o arată și titlul Evaluarea decalajelor teritoriale prin indicatori de dezvoltare comunitară, de efortul de a crea
indicatori capabili să măsoare impactul teritorial al politicilor de dezvoltare și să orienteze acțiunea
autorităților în procesele de planificare spațială.
În același timp raportul are menirea de a preciza relevanța pe care o au diferitele tipuri de
cercetări efectuate în cadrul Programului ESPON precum și pe aceea de a oferi modele de
recomandări politice care pot fi formulate în posibile viitoare studii sprijinite de fundamentul științific
constituit prin cercetările realizate în cele două etape de evoluție a rețelei, respectiv ESPON 2006 și
ESPON 2013.